Imaginea 3D a zonei Velebit (Googleearth)
Harta zonei Zavizan-Rozanski (357kb)
Şi iată-ne într-o dimineaţa, pe la ora 8, lepădaţi de autobuz la o margine de drum, după 22 ore de trambalare cu trenul (Oradea-Budapesta, Budapesta-Rijeka) plus vreo 2 ore cu autobuzul Rijeka-Split. Suntem la drumul mare care urmăreşte coasta Adriaticii, în dreptul micii localităţi Gornya Klada, la o altitudine de cca. 300m. Ne verificăm echipamentul, ne echipăm pentru intrarea în traseu şi o apucăm pe îngustul drum asfaltat care urcă spre sat. Trecem printre câteva case ce par părăsite şi printre ziduri de piatră care delimitează mici livezi cu pomi pitici şi iarbă uscată. Şoseaua asfaltată s-a terminat în dreptul ultimelor case şi acum urcăm pe o potecă pietruită marcată cu punct roşu în cerc alb, marcaj specific tuturor potecilor din Velebit.
Pe măsură ce urcăm, vegetaţia se schimbă încet în dimensiune şi compoziţie, de la vegetaţia pitică compusa din arţari, corni, ienuperi, denumită în zona mediteraneană maquis, la pădure de fag, la început mai pitica apoi cam ca pe la noi. În final, de pe la 1300m până la golul alpin din zona cabanei Zavizan (situată la 1594m) se întind păduri de molid si pin. Din loc în loc avem şi câteva perspective asupra mării de o culoare albastră incredibilă, presărată cu insuliţe stâncoase. Cerul e senin şi ar trebui să fie cald dacă nu ar bate un vânt amarnic. Bate în rafale dinspre creastă şi se prăvale ca nişte ciocane peste noi. Îl aud cum vuieşte prin vegetaţie mai sus de noi şi, deodată, aceasta se apleacă şi se zbate in jurul nostru. Se pare că avem de-a face cu celebrul vânt Bura, specific Dalmaţiei, care bate dinspre munte spre mare pe direcţia NE-SV. E vorba de un vânt catabatic care ia naştere datorită diferenţelor de densitate dintre aerul ‚tare” şi rece de pe creste, faţă de atmosfera marină mai călduţă. În cursul iernii, acest Bura poate atinge viteze record de 220km/h dar acum ne bucurăm de o vigoare mai redusă. Datorită acestui vânt vegetaţia coastei e pitică iar flancul continental al insulelor este stâncos, lipsit de vegetaţie. Urcuşul continuu ne face sete aşa că tragem sănătos din flacoanele cu apă. Din păcate nu avem cu ce să înlocuim preţiosul lichid. Munţii calcaroşi absorb apa ca un burete şi nu o mai restituie, aşa că văile sunt uscate iască, iar izvoarele naturale foarte rare. După vreo 2 ore ajungem într-o poiană cu 2 case şi ceva pomi. Într-o dolină zace, aproape uscată, o mică plantaţie de cartofi. Nimic nu mişcă. Mă învârt prin împrejurări dar nu-mi dau seama unde ar putea fi ceva apa. Pe la 1300m, în pădurea de fag dăm de un şir de poieni care, datorită unor garduri de piatră, par să fi fost folosite pentru păstorit. La marginea unei poieni văd un izvor secat şi 2 puţuri, din piatră fasonată, pline cu apă gălbuie populată de tritoni şi alge. Puţurile nu sunt atrăgătoare dar apa ne tentează fiindcă provizia noastră s-a terminat.
Nu avem pastile de sterilizat apa aşa că ne hotărâm să fierbem o cafea foarte luuungă ca să ne hidrateze şi să ne ridice moralul. Sub privirile dezaprobatoare a singurilor 3 turişti pe care i-am întâlnit în acea zi, care făceau o tură dus-întors până la cabană, pe alt traseu, montăm spirtiera şi tragem o fiertură zdravănă ca să omorâm protozoarele. Oarecum mai reconfortaţi reluăm urcuşul şi, după ce am parcurs o porţiune împădurită cu molidiş, ieşim la golul alpin pe la 1500m.
În spate se vede marea albastră şi insulele ei, în faţă, dincolo de o dolină adâncă apare cabana. Cabana (planinarska dom în lb.croată) este o staţie meteo amplasată la 1598m altitudine, imediat sub coamă. Ea are în mod oficial şi rol de cabană. Nu are izvor aşa că apa de gătit şi spălat provine de la ploaia captată în cisterne. După ce ne-am cazat la cabană (100kuna/pers cu acces la bucătărie, fără spălător) şi am cumpărat 3l de apă plată ne-am mai învârtit prin zonă ca să imortalizăm soarele care pe aici apune în mare.
După ceva poze mai mult sau mai puţin mişcate din cauza vântului care, în unele locuri, te obliga să mergi în 4 labe, ne-am retras în sala de mese împreună cu ceilalţi turişti de la cabană, toţi croaţi şi toţi sosiţi cu maşinile.
A doua zi se anunţă vreme bună iar vântul a mai ostenit. Mai întâi ne abatem pentru o scurtă vizită în „grădina botanică” a rezervaţiei. Aici sunt adunate laolaltă, pe o suprafaţa de vreo 4 ha, principalele specii botanice ce pot fi întâlnite prin zonă. Aici e amenajat chiar şi un mic traseu în jurul unei doline împădurite, util celor care nu pot sau nu vor să parcurgă cei 13km ai Premuziceva Staza, magistrala turistică care parcurge parcul de la nord la sud. Premuziceva Staza a fost realizată între anii 1930-1933 şi traversează nordul M. Velebit pe o lungime de circa 50km, trecând prin una din cele mai deosebite şi spectaculoase zone carstice -masivul Rozanski Kukovi. Înaintea amenajărilor zona era aproape inaccesibila din cauza carstului haotic şi accidentat. Poteca e foarte uşor de urmat deoarece e pavată cu piatră naturală şi nu prezintă diferenţe mari de nivel.
În unele locuri e săpată în stâncă sau chiar supraînălţată. Pe distanţa parcursă de noi, între cabana Zavizan şi cabana Alan, poteca străbate o zonă cu păduri de foioase, apoi zona haosului de calcar, unde poteca se strecoară prin labirintul de doline uriaşe şi abrupte, acoperite parţial de molizi, despărţite de crestuţe şi vârfuleţe ce se situează în jurul altitudinii de 1600m, apoi din nou prin făgete, alternând cu poieni. Pe la jumătatea distanţei, în inima masivului Rozanski se află refugiul (skloniste în lb.croată) construit din piatra - Rossijevo (1622m) cu priciuri pentru max.10 pers. Apa e asigurată de un sistem de colectare a apei de ploaie, de pe acoperiş într-un bazin situat în fundaţia refugiului.
Când am ajuns aici nu era nimeni la refugiu. Fără bagaje, pe care le-am lăsat la refugiu, părăsim Premuziceva pentru un circuit mult mai sălbatic care se învârte printre doline, pe nişte creste accidentate, fără potecă şi fără altă amenajare decât nişte semne palide de vopsea. Am rătăcit vreo 4 ore prin labirintul de doline, parcurgând din loc în loc prin uşoară căţărare/descăţărare nişte vârfuri.
La sfârşitul turei am lăsat în dreapta vârful Vratarski şi, printr-o dolină împădurită, am ajuns înapoi la poteca Premuziceva şi la refugiu. Tocmai la timp ca să prindem imaginea soarelui care se scufundă în mare în timp ce ne „înfruptam” din frugalul meniu alpin: supă şi macaroane la plic cu adaos de vitamine şi minerale, din pilule. Seara am stat la poveşti cu o pereche de croaţi, sosiţi între timp la refugiu.
Urmează încă o zi cu vreme bună. Schiţele noastre din internet mai menţionează încă un traseu interesant care pătrunde în golul subteran al unei doline care seamănă oarecum cu Cetăţile Ponorului din Mţii. Bihorului. După vreo jumătate de oră de căutări dăm de intrarea în traseul care coboară în dolina Varnjaca, marcată cu o săgeată greu vizibilă. Pitim rucsacii printre jnepeni şi ocolim mai întâi prin stânga o dolină, apoi parcurgem o crestuţă, lăsăm un marcaj spre stânga, ce duce spre Vf. Novotnijev, şi ajungem în faţa dolinei Varnjaca. Marcajul ne coboară abrupt printre jnepeni şi brăduţi până la o scară de cablu ce se pierde într-o surplomba. Scara e doar puţin mai lată decât bocancul iar noi nu avem nici un mijloc de asigurare aşa că avântul nostru se opreşte aici. Aplecaţi, reuşim să vedem că în fundul dolinei se cască o gaură neagră.
Cu coada între picioare ne întoarcem pe unde am venit la rucsaci, şi pe urmă urmăm Premuziceva care şerpuieşte spre sud, în direcţia cabanei Alan, printr-un labirint de doline.
Mai facem o incursiune, prin căţărare uşoară, pe un varf cu panoramă, Crikvena (1644m) după care ne înfundăm în pădurea de foioase, traversam câteva poieni şi, în final, ajungem la cabana Alan (1340m) http://www.pkalan.com/.
Alan e de fapt un refugiu. Numai 3 luni pe an, în perioada de vară, e cineva de serviciu acolo, care găzduieşte turiştii şi gospodăreşte clădirea. Cazarea e asigurată în camere curate, cu priciuri şi saltele de burete şi acces la bucătăria dotată cu toate sculele necesare gătitului. Apa, binenţeles, e de ploaie şi trebuie raţionalizată. Găzduirea e gratuită dar, dacă eşti mulţumit, poţi face o donaţie care să ajute la menţinerea refugiului. De pe muntele de deasupra cabanei priveliştea asupra mării e fantastică.
De aici spre sud, Velebitul se divide în 3 creste, una maritimă de altitudine mai scăzută (vreo 700m) şi mai greu de diferenţiat şi 2 creste continentale de altitudine mai mare (1400-1600m). Între creasta maritimă, vizibilă ca un şir de turnuri şi stânci, şi creasta următoare, se întinde o platformă suspendată acoperită cu pâlcuri de pădure şi poieni.
Gata. Azi o terminăm cu muntele. Deocamdata. Azi o luăm la vale spre Jablanac, un mic sat la ţărmul marii unde vom schimba atmosfera. Poteca, vizibilă şi perfect marcată, coboară mai întâi prin pădurea de fag, pe urmă printre pini mediteraneeni şi pătrunde în zona cu maquis, la nivelul crestei maritime. În 2 porţiuni intersectăm drumul auto asfaltat care şerpuieşte între litoral şi pasul Veliki Alan, situat ceva mai sus de cabană. Ne târâm sub un soare dogorâtor, printre stânci despre care se zice ca sunt infestate cu vipere. Şi noi am văzut 2 într-o singură zi. Cu corn. Văzute de aproape, stâncile care formează creasta maritimă sunt mai impresionante. De pe una dintre ele ne privesc 2 capre negre care o iau din loc vioaie la apropierea noastră. Poteca marcată, după ce taie Şoseaua Adriatică, coboară spre satul Jablanac printre câmpuri bolovănoase. Nu cred să fi văzut vreodată la altitudinea asta (vreo 300m) atâta grohotiş.
În final poteca ne abandonează în faţa cabanei Miroslav Hirtz (20m), la intrarea în sat. Deşi altitudinea e derizorie, stabilimentul e cabană montană prin statut şi funcţionalitate. Aparţine Asociatiei Montane Croate şi funcţionează numai vara dar, normal, are şi o cameră refugiu deschisă şi iarna. Momentan, la cabană suntem singurii turişti străini. Cred că eram singurii veniţi cu rucsac în spate. Majoritatea sunt familii cu copii sau pensionari. După ce ocupăm o cameră la 95kuna/pers şi facem un duş binevenit după atâtea zile de transpiraţie, ne tolănim pe terasa ce se înaltă deasupra mării, la umbra deasă a unor arbori. Văzută de aici, cu o sticlă de bere rece în gură, marea arată altfel.
Dimineaţa următoare a fost ploioasă aşa că am petrecut-o în leneveală. După-amiaza am făcut o plimbărică în golful Zavratnica, o mică rezervaţie situată cam 1km mai spre sud de Jablanac, un minunat loc de relaxare, unde înotai printre peşti, prin apa albastră şi limpede.
După două zile de mare e vremea să urcăm din nou. Muntele ne chemă. Un autobuz ne lasă din nou la marginea unei mici localităţi –Krusica (9m). Urcăm pe drumul asfaltat care ne duce spre un sătuc pierdut pe coastele muntelui. Drumul şerpuieşte prin maquis pe lângă nişte morminte străvechi, numite aici mirile, până în satul Ljubotic (270m).
Locul pare pustiu. Părăsit e şi campingul care, pe internet, e descris ca un punct important de acces în zonă. În dreptul unei case locuite părăsim drumul şi începem să urcăm o potecă abruptă şi bolovănoasă prin vegetaţia săracă. La 550m altitudine dăm peste casele părăsite ale cătunului Zagon. Dacă dimineaţă soarele ardea cu putere, acum cerul e acoperit. Intensificarea bruscă a vântului ne anunţă o furtună iminentă. Printre primele picături de ploaie ne adăpostim pe o băncuţă sub un mic pom şi ne acoperim cu pelerinele. Ploaia răpăie iar fulgerele cad necontenit pe creasta de deasupra noastră sau chiar în mare. Înconjurat fiind de case şi de copaci mai mari, locul pare oarecum mai ocrotit aşa că aşteptăm să treacă furtuna. După vreo oră nu mai avem răbdare. Furtuna s-a dus dar ploaia curge în continuare ,mocăneşte, aşa că o luăm din loc înfofoliţi în pelerine. Pe umezeală nu mai avem grija viperelor dar trebuie să călcăm mai atenţi pe pietrele devenite lunecoase.
Pe la ora 16, la 850m altitudine, depăşim un prag stâncos şi păşim în poiana care găzduieşte refugiul Stap. Peisajul e straniu. În spate, printre ceţuri şi nori se vede marea, în jurul nostru zona e netedă ca-n palmă dar e înconjurată din 3 părţi de stânci impunătoare.
Mergem prin iarba înaltă şi udă, căutînd refugiul pe care-l găsim cuibărit printre copaci, în capătul estic al poienii. Prima încăpere e amenajată cu masă, bănci, sobă şi dulapuri cu ustensile de bucătărie iar o a doua adăposteşte priciurile cu saltele de burete şi pături. Totul este curat şi funcţional. Lângă sobă sunt chiar lemne de foc şi hârtie. Cum suntem uzi leoarcă facem repede focul în sobă, agăţăm boarfele la uscat şi plecăm să căutăm apă. Dintr-un articol de pe internet am aflat că cel care a construit refugiul a descoperit în apropierea refugiului un lac subteran care nu seacă nici vara şi a montat acolo o pompă manuală. În scurtă vreme găsim pompa şi imediat pustietăţile prind glas, transmiţând ecoul scrâşnetelor de metal ruginit. Din fericire nu pompez în zadar şi, după câteva manevre, sunt răsplătit cu un şuvoi de apă proaspătă. Întorşi în refugiu, tocmai când savuram căldura sobei şi a supei fierbinţi constatăm că avem vizitatori. Nu, nu sunt turişti ci două exemplare de pârş mare (alunar) care ne cercetează netemători. Au coborât de undeva din pod şi acum ne privesc de la nici un metru distanţă. Întind mâna spre unul şi nu se fereşte decât când îl ating. Toată seara au cotrobăit peste tot şi ne-au studiat pungile cu mâncare şi rucsacii dar, negăsind nimic pe plac (mănâncă fructe şi seminţe) au abandonat proviziile noastre de E-uri şi şi-au văzut de treaba lor.
Dimineaţă, cu hainele uscate şi moralul ridicat o luăm din loc spre SE. Planul nostru e să traversăm câteva crovuri separate de culmi împădurite până la o dolină uriaşă (4km lungime) pe nume Veliko Rujno. Acolo ne vom aproviziona cu apă din cisterna unei bisericuţe şi vom face un mic circuit în jurul Vârfului Bojin, printr-o zonă cu stânci spectaculoase. La noapte vom dormi într-o peşteră refugiu. Ok. Ne ţinem de plan şi traversăm culmea spre SE pe lângă o stâncă spectaculoasă în formă de turn, numită Stapina.
Aruncăm înapoi o ultimă privire asupra depresiunii Stap şi ne continuăm drumul coborând prin pădurea bătrână de fag. Un marcaj ne înştiinţează că spre stânga e aşa numita Galerie Kamena despre care am citit că ar fi interesantă. Ne ascundem rucsacii în nişte tufe şi intrăm în Galerie. Aceasta e un ansamblu complicat de puţuri şi doline adânci care ferestruiesc o pădure bătrână de fag. Poteca se strecoară din dolină în dolină prin galerii, ferestre sau se cocoaţă pe crestele stâncoase de deasupra lor. În haosul ăsta carstic, eu unu m-aş fi pierdut după cel mult 100m dar traseul e bine marcat cu săgeţi numerotate. Nu mi-aş fi putut imagina că stânca poate fi aşa de ferfeniţită de apă şi vânt. Zona ne-a absorbit complet, la fiecare colţ al potecii ne întrebam ce poate să mai urmeze. Cred că mergea şi un bis dar suntem în criză de timp.
Mai e mult până în zona Bojinac iar deasupra crestei se strîng nori grei. Parcurgem repede o porţiune neinteresantă de pădure, traversăm o dolină lungă şi ieşim într-o şa care ne separă de altă dolină asemănătoare cu crovurile noastre din Mehedinţi.
Ploaia măruntă care începe ne face să ne schimbăm traseul. Deoarece până la refugiul din peşteră e cale lungă şi nu cred că acolo ne vom putea usca hainele, hotărâm sa mergem la refugiul Zavrata care, în descrierile noastre, se găseşte la 30 minute de mers mai spre sud. O săgeată ne îndrumă către Zavrata aşa că o luăm în direcţia indicată. Coborâm într-o mare dolină, unde zărim o clădire. Aceasta se dovedeşte o stână. Nici urma de refugiu pe aici. Un cioban se apropie şi ne indică altă dolină. Ploaia se îndeseşte iar noi accelerăm mersul. Acum aproape că alergăm şi urcăm dealul spre dolina următoare. Marcajul ne poartă printre tufe ude, pe stânci lunecoase spre altă dolină unde se pierde printre tufe dese de porumbele. La ieşirea din tufe sunt complet ud iar bocancii plescăie la fiecare pas. Lia, încercând să găsească o cale printre tufe, s-a ales cu nişte scaieţi în frunte şi nu e deloc încântată de noul bigudiu care o înţeapă. Sub ploaia care toarnă, încerc să execut operaţia delicată de extragere a scaieţilor. Cum aceştia sunt foarte încăpăţânaţi, trebuie să finalizez operaţia cu ajutorul foarfecii din dotarea briceagului. Eu m-am săturat de agăţatul prin tufe şi mă gândesc să caut un copac mai stufos sub care să improvizez un bivuac ceva mai uscat dar Liei i se pare că zăreşte un luminiş printre tufe. Nu mai am ce pierde aşa ca mă năpustesc în tufăriş ca să ies apoi într-o nouă poiană, lungă, la capătul căreia găsim, ascuns printre pâlcuri de stejari seculari, refugiul mult dorit. Ne-a trebuit o oră şi jumătate de alergat ca să ajungem aici. Nici pomeneală de 30 de minute. Aşa cum ne-am obişnuit, refugiul e confortabil şi dotat cu sobă, lemne, ustensile şi priciuri cu saltele bune. Suntem iar singuri aşa că ne aranjăm ca la noi acasă. Cât ai clipi refugiul s-a transformat într-o şatră. Nu mai avem loc de hainele şi ghetele puse la uscat în jurul sobei în care duduie focul dar ne simţim minunat. Ah ce bine ca nu suntem în peşteră..
Dimineaţă cerul e senin şi soarele arde vesel. După ce ne-am aprovizionat cu apă bună dintr-un puţ amenajat lângă refugiu, ne continuăm traseul întrerupt de ploaia zilei precedente. Succesiunea de crovuri unde ar fi trebuit ieri să ajungem e la NE de noi şi ajungem acolo pe o scurtătură marcată, cam în 30 minute. Practic pe traseul ăsta ar fi trebuit să venim ieri la Zavrata. Am greşit numai intersecţia. Practic asta e problema cu marcajul unic al potecilor din Croaţia. Dacă nu ai nimerit intersecţia potrivită (şi pot fi mai multe intersecţii care să ducă în acelaşi loc) poţi merge liniştit, condus de marcaj, pe alt traseu decât cel dorit. O hartă buna ne-ar fi ajutat mult dar din păcate nu o avem. Deci suntem în crovuri.
Le parcurgem pe poteca vizibilă prin iarbă. Din loc în loc apar garduri de piatră şi case ruinate. Până acum vreo 50 ani această zonă a fost locuită iar poienile cică adăposteau mii de vaci. În ultima vreme populaţia a migrat spre coastă şi s-a reprofilat din crescători de animale în prestatori de servicii turistice. În centrul celei mai mari poieni, Veliko Rujno, găsim câteva case funcţionale amenajate ca şi case de vacanţă şi o bisericuţă.
Conform planului iniţial, de aici ar fi trebuit să ne abatem spre Vârful Bojin dar, din cauză că am modificat traseul suntem în urmă cu programul. În plus iar se adună nori pe creste şi ne temem de o nouă ploaie aşa că renunţăm la Bojinac. Luăm apă din cisterna bisericuţei şi intrăm în poteca care trebuie să ne ducă, pe la refugiul Struge, spre creasta înaltă aVelebitului. Din descrieri ştim că poteca ar trebui să străbată, ca un tunel, o pădure deasă de pini dar nu vedem decât o pădure de cioate arse şi mirişti. Mirosul înecăcios ne confirmă că pădurea, hectare întregi, a ars de curând. După o oră de urcuş prin pădurea incendiată ieşim într-o şa unde pădurea e din nou verde. Respirăm cu nesaţ aerul care e din nou respirabil. Lăsăm în dreapta poteca marcată care merge spre cabana Paklenica şi ocolim pe curba de nivel obârşia văii Veliko Paklenica. O săgeată ne indică un izvor situat 100m mai spre stânga noastră. Ne abatem sa-l vedem dar îl găsim secat. Urcăm din ce în ce mai abrupt, ieşim din pădure sub nişte stâncării cu stratificaţii interesante şi ajungem într-o trecătoare la 1402m.
În faţa noastră, dincolo de un crov mare, ascuns printre copaci , întrezărim refugiul Struge. Stăm pe băncuţa din trecătoare şi admirăm peisajul. Spre est se întrevede creasta înaltă iar spre sud zărim canionul văii Veliko Paklenica care drenează apele zonei înalte către Marea Adriatică. La refugiu e ceva lume. Dărâmat acum vreo 8 ani de zăpezile mari, refugiul a fost reconstruit de un tip care locuieşte aici în fiecare vară şi îl grijeşte. Şi taxează trecătorii. O noapte aici costă 20kuna/pers. Totodată aici se plăteşte intrarea în rezervaţia Paklenica, 30kuna/persoană, pentru ce-i care n-au intrat în parc prin canionele Veliko şi Mala Paklenica. În afara noastră, refugiul găzduieşte o pereche de croaţi şi încă una din Africa de Sud. Seara stăm cu toţii la taclale şi aşa aflăm că numele refugiului (Struge) vine de la nişte "vlahi" care aveau , demult, pe acolo o strungă.
După o noapte liniştită plecăm cu toţii spre creasta principală a Velebitului. La 20 minute de refugiu ne aprovizionăm cu apă de la o fântână, singura sursă de apă potabilă din regiune. De aici poteca urcă abrupt printre jnepenişuri şi merge o vreme de-a lungul crestei la o altitudine medie de 1600m. După vreo oră de la refugiu, un ultim urcuş ne scoate pe vârful cel mai înalt al masivului, Vaganski (1760m), de unde avem vederi largi spre Croaţia continentală şi spre mare.
Facem ceva poze şi ne despărţim de tovarăşii noştri care coboară mai devreme din creastă. Noi vrem să facem creasta în întregime, încă vreo 8km, până pe vârful Svedo Brdo.
Nu de alta dar de acolo putem coborî printr-un canion spectaculos, Mala Paklenica. Poteca merge în versantul vestic tăind coasta vârfurilor şi coboară în 3 şei care fragmentează creasta. Peisajul e dominat de pajişti alpine şi pâlcuri de jnepenişuri între care poteca se strecoară ca printr-un tunel.
La un moment ne atrage atenţia un panou care ne spune în croată şi engleză ca de aici mergem pe propria răspundere, din cauza minelor. Din fericire nu se referă la traseul nostru de creastă ci la o potecă care coboară spre zona continentală. În perioada 1992-93 pe aici trecea linia frontului, printre trupele proaspetei republici Croate, care-şi revendica independenţa, şi trupele confederaţiei Yugoslave, care trebuiau să păstreze status qvo-ul. Mărturie a luptelor care au avut loc aici stă un cuib de mitralieră amenajat din blocuri de piatră precum şi numeroase cabluri telefonice întinse printre jnepenişuri. Ajungem în sfârşit pe Svedo Brdo (1756m). Vârful se ridică proeminent deasupra crestei şi ar trebui să ofere cea mai bună vizibilitate atât asupra zonei marine cât şi spre continent. Din păcate, acum suntem înconjuraţi de nori aşa ca nu vedem mai nimic. Vântul se intensifică, începe ploaia şi, colac peste pupăză, deasupra noastră se aud tunete. Lăsăm deoparte orice dorinţe fotografice şi o luăm la vale, în viteză, spre refugiul Vlaski Grad (1275m) la care ajungem în mai puţin de o oră. Înnoptarea la refugiul acesta nu a mai avut acelaşi farmec ca la celelalte. Partea asta a Velebitului e mult mai frecventată iar refugiul e cam degradat şi plin de gunoaie. Oricum ne-am bucurat de un acoperiş deasupra capului, nişte priciuri dotate cu izoprene şi un izvor care de abia curge.
Ziua următoare coborâm din nou la mare. De la refugiu apucăm drumul de costişă care merge spre nord pe la refugiul Ivine Vodice (mai bine întreţinut, apă bună la fântână) şi cotim spre sud-vest către canionul văii Mala Paklenica. La 540m altitudine ajungem la firul văii care e, binenţeles, uscată. Poteca însoţeşte valea fie direct prin patul apei, printre bolovani, fie prin păduricea care, aici, însoţeşte firul văii. Pe măsură ce coborâm valea devine tot mai adâncă. Pe la 400m altitudine pereţii urcă până la ceruri iar firul văii e tot mai accidentat. Din loc în loc trebuie să coborâm prin (des)căţărare uşoară nişte săritori. În versantul stâng al văii se cască o peşteră în care găsim nişte băltoace cu apă potabilă.
Pe la 100m altitudine valea se deschide şi vedem marea. Acum mergem pe o potecă uşoară care şerpuieşte printre garduri de piatră şi livezi de măslini. Pe la ora 16 trecem pe lângă clădirea care găzduieşte intrarea în Parcul Naţional Paklenica, la ora asta pustie. De aici drumul asfaltat ne conduce în staţiunea Seline unde găsim destul de repede găzduire, într-un camping chiar pe ţărmul mării. Pentru 20euro pe noapte avem la dispoziţie un bungalow cu 4 paturi confortabile, terasă, frigider şi tot ce trebuie pentru gătit. Toaleta e la comun dar e curată şi dotată cu tot ce trebuie. La pensiune ne-ar fi costat dublu (120-140kuna de persoană) şi nu am fi stat la 2 paşi de plajă.
După 2 zile de plajă, baie şi leneveală nu mai rezistăm. Muntele pe care-l vedem ridicându-se în spatele staţiunii ne atrage. Într-o bună dimineaţă, pe la ora 9, autobuzul ne lasă lângă cătunul Milovci (50m alt.) de unde începem urcuşul către vârful Bojin (1110m, zona Bojinac) pe care l-am ratat în tura precedentă. Soarele arde pe cerul albastru, deja e foarte cald iar maquis-ul prin care urcăm nu ne asigură nici un pic de umbră. Câţiva smochini ne mai îndulcesc urcuşul.
Pe la 540m intrăm pe prima platformă montană. Maquis-ul dispare şi e înlocuit de păşuni presărate cu pâlcuri de foioase sau pini. De aici traseul nostru ne conduce spre nord-vest printre stânci erodate în forme ciudate, spectaculoase.
În faţă se ridică vârful. Marcajul, tot mai prost părăseşte poteca şi urcă pe stânca înclinată. Pe la ora 14 suntem sub vârf. Mai avem de urcat vreo 50m diferenţă de nivel, prin căţărare pe un perete cu expunere sudică, abrupt, cu lanţuri. Din păcate e târziu, mai avem cel puţin 17km de mers printr-o zonă necunoscută până la Seline unde vrem să ne întoarcem. Nu ne entuziasmează deloc urcuşul pe stânca expusă la soare aşa că renunţăm la căţărare. Marea şi împrejurimile se văd bine şi de aici, de la 1060m unde am ajuns. Traseul ne poartă împrejurul vârfului printre doline pitite printre stânci, prin poieni sau pâlcuri de pini sau fagi bătrâni şi contorsionaţi.
La un moment dat marcajul dispare şi suntem nevoiţi să rătăcim printr-o dolină largă în căutarea potecii. La ora 16 am ajuns înapoi la Veliko Rujno, locul de unde ar fi trebuit să vizităm Bojinac-ul în tura precedentă. Ne primenim oleacă cu apa de la bisericuţă şi plecăm repede pe poteca care merge spre sud-est, spre obârşia văii Veliko Paklenica, pe care vrem să coborâm. După vreo oră dăm de un drum asfaltat care ştim, dintr-o schiţă, că duce spre staţiunea Starigrad, pe litoral. Nu ne bucurăm fiindcă ne dăm seama că undeva am greşit poteca şi, apropiindu-ne prea mult de ţărm, riscăm să ratăm canionul văii Veliko Paklenica. Mergem fără chef pe asfalt până dăm de un semn care ne ghidează înapoi spre Veliko Paklenica. E târziu dar soarele nu mai arde aşa tare aşa ca ne hotărâm să prelungim tura, întorcându-ne ca să vedem canionul. Poteca urcă abrupt un deal, traversează o culme şi trece printre casele unui cătun pitit printre stânci şi vegetaţie. Lăsăm spre stânga o potecă care duce la cabana Paklenica şi coborâm în canionul văii Veliko Paklenica (Paklenica Mare, în lb.croată). Aici, în zona superioară a văii, curge ceva apă şi profităm de ocazie să ne îmbăiem picioarele uzate. Învioraţi coborâm în viteză pe poteca amenajată, pavată cu bolovani mari, care ne conduce în josul văii. Câteva sute de metri mai în aval apa dispare într-un ponor. Pe fundul văii lumina e tot mai slabă, numai nişte stânci în versantul stâng mai reflectă lumina soarelui. Din loc în loc apar coşuri de gunoi, plăci indicatoare şi tot felul de alte amenajări turistice. Pereţii sunt tot mai înalţi şi, în câteva locuri, văd căţărători ieşiţi să profite de răcoarea serii. Pereţii canionului adăpostesc trasee de căţărare de la foarte simple până la foarte grele (grad 7c, lungime 350m). Valea e mai impunătoare decât Mala Paklenica (Paklenica Mica, în lb.croată) dar amenajările au răpit mult din farmecul ei natural. O porţiune de la intrarea în parc e practic infestată de căţărători. Sunt cu zecile şi stau agăţaţi, la metru pătrat, în traseele mai scurte de la intrarea văii. Parcarea de la intrarea parcului e plină şi e mare vânzoleală. De aici începe un drum îngust dar asfaltat care ne duce până în Starigrad, la şoseaua Adriatică. Pe la ora 10 eram pe plajă la o baie nocturnă, în campingul nostru.
A doua zi aveam plănuită altă tură în zona masivului Crnopac, vreo 30km mai la sud-est de Seline dar eram sătui de munte. E ultima zi în Croaţia aşa că hotărâm să stăm la mare, să ne vindecăm bătăturile..
Seara am început retragerea. Din autobuz în autobuz şi din tren în tren. Prin Zadar, Zagreb, Budapesta, până acasă în Oradea. Şi am terminat povestea.
Concluzie:
Întreaga tură ne-a costat 700 euro. Această sumă include costul biletelor dus-întors precum şi toate cheltuielile efectuate în perioada de 15 zile, pentru amândoi. (2 zile pe mijloace de transport, 9 zile pe munte, restul la mare)
Preţuri pe litoralul Adriaticei:
(1euro=7,3kuna/ aug.2007)
cazare 95-140 kuna/pers
1,5l apă=6-10kuna
pâine medie=6-10kuna
bilet autobuz Zadar-Zagreb 127kuna
brânzeturi, mezeluri aprox. 200-300% preţurile de la noi